Sub tâmpla pădurii mistuite de căldura soarelui, ungându-şi feţele cu lumina furată din lună, statuile adorm/în cântecul frunzelor. Din stele/păsările cu aripi de flăcări, bat  în clopotul munţilor.

Cu firul subţire al amintirilor, Bucur Chiriac, un poet cu voce originală, profundă, evocă adâncimile fiinţei, imaginile obârşiilor şi ale peisajului natural, printr-o ordonare sau dez-ordonare a urmelor încrustate în apele timpului, legate de om, de  el însuşi, de întregul univers.

Autorul, în poeziile din volumul La marginea cerului, apărut la editura Fundaţia Culturală Marieta şi Chiriac Bucur, în 1997, reuşeşte, ca nimeni altul, să contopească finitul şi cosmicul, realul şi fantasticul, văzutul şi nevăzutul. Ne aflăm în prezenţa unui poet esenţial din poezia contemporană.

Bucur Chiriac, mai întâi ne invită, cu ochiul sufletului, să facem cunoştinţă cu chipul mamei: mă-ntorc în câmpie,/şi-acolo, fruntea ei de aer/ i s-a răstignit în zare. Pe crucea timpului/ te-am pierdut/ şi ţi-am văzut încă o dată/făptura străluminată de soare/ pentru că şoaptele şi vorbele ei, se-aud prin sânge trecând, mă închin să-i mai văd paşii, urmele, sub umbra ei/înnoptând. Întorcându-se acasă, regăseşte în lumile de curcubee, portrete vechi cu rame, cu gesturi şi feţe zâmbitoare, cu zeci de vechi imagini, brodate cu mătase, iar în salonul de umbre cu forme ancestrale, e-un vis şi-o panoplie, cu fote şi cojoace. Acasă se simte chemat într-un alt anotimp, „iarba se trezea/cu roua pe cap,/spălându-mi rănile picioarelor, timpul cu carii neadormit, jefuia liniştea/picurându-mi în sânge/dorul de coarda viei.

La marginea cerului şi a drumurilor călătoare, poetul aşteaptă cu braţele deschise şi priveghează statuile ce ard a nefiinţă, la Măgura unde oasele străbunilor, când ieşeau de sub brazi, aprindeau ruguri albe, prin iarbă. Ne invită într-un timp nelocuibil unde îşi deapănă amintirile ca în poemul Vis la Măgura „se făcea că un plug, ara prin piscurile de soare/iar luceafărul înflorea/printre brazi. Curgând, pe albiile timpului, visul/se înnoda/caer./Tu îmi ţeseai/din fluturi de lumină/aripi să zbor, spre a nopţii dulce tihnă. Umbra luceafărului/îmbrăţişa statuile/care-i cântau înălţare. Revenind, ori cum spune poetul, „plonjând la loc în apele-mi fireşti" avântul liric e bine condus şi îmbrăcat într-un limbaj adecvat. În Muzeul picturii universale viaţa este o taină, un inel, este drumul spre absolut. Miezul cuprins într-o nemărginire îl gustăm, aici, în Poiana de la Măgura, „unde anii înmuguresc,/pe soclul statuilor stau ca nişte zeiţe în odăjdii roase de timp/orbite de lumină/acolo unde/timpul îşi ciopleşte eternitatea” dincolo de statui sunt „moşii şi strămoşii noştri care ard în nefiinţă”. Aici, doar cu un ochi de foc/contemplăm/feţele statuilor, pudrate de roua necruţătoare/a timpului, aici se aude simfonia mută/a străbunilor în timp ce din înălţimi/auzim cum plânge în cer Dumnezeu. Multă tristeţe, o tristeţe luminoasă.

Multe poeme sunt evocări ale sculptorilor şi pictorilor care, sub semnăturile lor, Gh. Ciobanu, I.Apostu, ascund ochii arzând spre cer, şoaptele graiului străbunilor cu odăjdii roase de timp cărora zei le înalţă cântare. Statuile cu trupurile lunecând/ înalţă capetele/ peste umerii cerului/înotând prin matca nopţii/sufletul părinţilor/ care suie spre izvoarele cuvântului de început. În poiana Măgurii/am văzut sculptorul, acel uriaş, care stătea cu fruntea sus, cu mâinile ridicate. /Ca un Isus,/împlinindu-şi opera/trecută în nemurire.

Bucur Chiriac se spovedeşte cititorului, pentru el viaţa sau natura merită să le slujeşti, chiar dacă sunt necesare sacrificii. Odată ajuns sus, cu penelul de viaţă, cu mulţimea culorilor în vie portretele sale, adevărate valori de familie şi de neam care stau cu palmele întinse cu umblet de cocor.

Să nu lăsăm să se şteargă, de atâta tăcere, de atâta uitare, imaginea acestor zei care vorbesc cu tăcere din statui. Veniţi sub clopotniţa Mânăstirii! Nu lăsaţi să se astupe izvorul şi cântecul de început!

Desculţe, sub lacrimile ploii, statuile îşi întind braţele, îşi înalţă frunţile/pentru a-şi spăla feţele/ostenite de atâta aşteptare.

…mi-au furat sufletul, transformându-l în izvor, şi-apoi în statuie./Aşteptându-le/m-am făcut timp.

Zeii îmi cos pleoapele/ să rămân şi eu statuie/pe geana/ neliniştei veşnicii.