Cartea „Cresc iubind sau transformare prin iubire”,

autor ELLA MARA

cronică de Maria Mânzală

Întămplarea sau poate ghidul astral a făcut ca în luna mai, pe când hălăduiam prin spaţiile digitizate ale unor site-uri dragi mie, să fiu atrasă de un portret menit să trimită privitorul spre zone cu linişte şi siguranţă şi un titlu pe măsură. Am dat deoparte foiţă cu foiţă învelişul protectoral al unui miez ce s-a dovedit plin de beneficii. Am descoperit esenţialul: Mariana Adăscăliţei, fostă Blându, trăieşte în Viena, membră a Asociaţiei Scriitorilor Români din Austria, a debutat cu volumul de poezii Cresc iubind, transformare prin iubire, apărut la editura ePublishers în anul 2018, publică sub pseudonimul Ella Mara.

Cum era şi firesc, deşi nu aveam clar un motiv, am sunat, avantajele celor ce folosesc cu măsură internetul şi autoarea mi-a vorbit despre bucuria de a fi descoperit, că, după aproape 25 de ani de când a scris primele sale poezii, este copleşită de dorul de frumos.

Instant am primit poemul Leagă-mă de tine viaţă, (Whatsapp), cu specificaţia că aceasta va fi prima poezie din volumul al doilea.

Aproape pe neaşteptate am trecut de la treburile în care eram ancorată la o plutirelină cu infuzii calde de vis lăsându-mă purtată de mângâierile muzicii cuvintelor împletite cu mult talent de autoare.

Cartea cu autograf, venită prin poştă, însoţită şi de o scrisoare, motiv pentru care aduc pe această cale mii de mulţumiri, cuprinde în cele două capitole echilibrat ordonate, intitulate La 14 ani şi După 25 de ani, poeme care aduc o reîmprospătare a temei iubirii cu „vâna originară”, cu o vitalitate ale cărei surse sunt imagini la început încărcate de tristeţi, suferinţe, îndoieli apoi devin complexe, nefireşti, dătătoare de nădejdi, de bucurii, toate venind dintr-o firească personalizare.

Cartea caligrafiază pe harta vieţii râuri, la început cu ape tulburi, obosite de noianul întrebărilor, de obsesii, de dependenţe apoi, odată cu scurgerea timpului, devenite zglobii, cu valuri jucăuşe, aleargă spre lumina dătătoare de scânteieri cu praguri către cer unde se vor odihni prinse într-o altă dimensiune.

Partea de început a periplului său liric, capitolul „La 14 ani” cuprinde douăzecişitrei de poeme cu titluri sugestive şi oferă prin versurile sale definiţiile iubirii, sentiment înălţător, altoit pe dorinţa arzătoare de a regăsi propria jumătate pentru a se întregi, pentru a reconstitui întregul. „Am crezut că este o flacără / dar scânteile ei m-au ars / şi m-au făcut cenuşă / o cenuşă fără viaţă / o cenuşă fără inimă”.

Autoarea adună adevăruri dure de viaţă: „cerul îşi varsă lacrimile / universal îşi cerne amintirile, ninge, din infernalul clipelor / ...ploaia vieţii se aşterne / tăcută şi înfiorată peste vise / ...ningea viaţa / cu lacrimi de nea şi limbi de foc”, când „luna bate în geam / şi gândul se îndreptă către noaptea de dor”.

Sunt prezente aici două din elementele primordiale care, în viziunea ezoteriştilor lucrează înmănunchiat pentru a se dobândi şi totodată menţine echilibrul existenţial, apa şi focul. La sfârşitul acestui poem, Ninge, ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă autoarea preferă anotimpul acesta cu ninsoare şi frig? Să fie oare anotimpul lyric în care creaţiile sale răsar, să fie senzaţiile cunoaşterii profunde dintr-o altă dimensiune? Desluşim sensul abia în poemul „Zâmbetul tău,  mamă”, în versul „ruga-ţi, ninsoare, vibrează-n mintea mea”.

Până trece prin filtrul de purificare încă mai poartă spaimele dintâi care adâncesc prelunga tristeţe: „mi se scurge viaţa / printre fisuri de timp / precum apa ploii de vară / printre genele pământului şi asist neputincioasă / la universal negru ce mă aşteaptă cu braţele deschise”. Exerciţiu de existenţă.        

Profunda nevoie de frumos, de înalt, de zbor curat răzbate din fiecare cuvânt, „Mi-e dor de un timp adânc uitat de ploi / …şi de tăceri şi de cuvinte /…mi-e dor s-alerg nebună printre stele/ că-ncet, încet devine nesfârşit” şi declicul sau acel „aha” catharsis apare; în poemul „Întâmplare” stand îngândurată la umbra unei tăceri / a trecut o amintire / şi m-a dus / pe aripi de vis / pe marginea trăirii edenice/, spre eternitate”. ­

Cu sporită sinceritate, poeta mărturiseşte în Rugă iubirii: „de lângă tine am fugit, iubire, / şi m-am rătăcit / pe cărările uitării şi ale coşmarului… lasă-mă să cred că mai exişti! ...sub cerul tău nu cad tristeţi”.

Imperativele din „Iartă-mă”, poem dedicat sufletului său zbuciumat, aşa cum este consemnat de autoare în finalul poemului, anunţă momentul plin de tensiune al desprinderii, „ascultă-mi versul singuratic şi tăcut / …iartă-mi vâltoarea de idei / …iartă-mă că am făcut din vorbe spini / iartă-mă că ţi-am tăiat din rădăcini” şi gândul mi se-ndreaptă spre noaptea de dor / când luna în geam mi-ar bate / o stea îmi zâmbeşte din lumea de sus / şi sufletul meu printre clipe răzbate”.

Ascendenţa trăirilor pregăteşte meticulos trecerea dincolo; în poemul Existenţă, ultimul din prima parte a volumului în care se face saltul uriaş, „m-am zdrobit / în ochiul tău / lumină / şi am început / să plutesc / pe marile oceane / de vise şi de dor”. În clipa prefacerii trăirile sale sunt la cele mai înalte cote, are loc purificarea. Verbele am ars, m-am topit, mistuie, preface, scurge şi câmpul semantic: focuri, flăcări, scrum, stropi de cenuşă, scânteile potenţează actul purificării. „Am crezut că eşti o flacără” … şi fum a rămas / dintr-o viaţă / lacrimi în ploaie”, plânge şi cerul alături de mine / …e frig / ...şi eu zbor alături de Carul Mare / spre căldura visului edenic”.   

De aici merge în adâncime, ocolind sau reducând la justa valoare suprafeţele, distanţele, urmele lăsate de impulsurile vieţii, nu retează aripile nimănui, nu opreşte evoluţia firească a lucrurilor, observându-se uşor eforturi de echilibru, de depăşire a imediatului şi de ancorare în zonele spirituale.

În poemul „Simt”, „mă contopesc cu cerurile din înalt / …simt şi glasul unui zâmbet amorţit / …şi-o inimă bătând albastru / şi-un foc ce arde-un verde-străveziu / simt roua pe picioare goale / …şi soarele ce-ncet în palma mea răsare” autoarea mărturisind astfel că „fericirea îi face cu ochiul”.

Nu sunt atitudini mimate, găsim evidente aplecări spre metafizică prin pornirile de simpatie cu înalturile şi adâncurile lumii. Ştie că „fiecare cuvânt are puterea de a vindeca / sau de a răni / …folosesc acest dar cu înţelepciune”.

După ce constată că nu există Cetatea Binelui Absolut, autoarea în poemul „Dacă te iubesc”, afirmă: „învăţ să dau glas vocii din mine / pentru a rosti de-a pururi adevărul meu” pentru că, ştiţi bine, fiecare are un adevăr, aşa cum Nietzsche afirmă laconic: „adevărul meu umblă gol-goluţ”. Rostirea adevărului se face acum mult mai elevat; prin poezie, poezia cu „vers divin cu dor de soare” este  „ca o boală, a crescut în mine... / o dată cu iubirea /…e lumina care zgârâie adânc întunericul / e semnul existenţei noastre / urma paşilor regăsiţi / în doi”.

Neascunzându-se sub eroii lirici autoarea îşi exprimă emoţia prin intermediari spaţiali sau temporali. Sau, poate, eroii lirici sunt stelele, soarele, luna din poezia „Bună dimineaţa”, dialogul cu toate aceste elemente cosmice şi mai ales cu sufletul îi încălzeşte inima, acum zglobie, făcând-o să exprime; „e-atâta frumuseţe / şi-atâta mângâiere de la Dumnezeu”. Îmbrăţişând elementele cosmice în acelaşi spirit... al visării şi dialogând cu ele, autoarea creează o dinamică anume pentru a pregăti cititorul să perceapă transformarea la nivel spiritual; „bună dimineaţa, lună, speram şi ieri şi în răstimpuri să răsari / te-am aşteptat să-mi împleteşti cunună / din vise, anotimpuri şi arţari”.

Dorinţele sale, aşa cum sunt descries în poemul „Aş vrea”, sunt acum de altă factură. „Aş vrea / să zboare îngeri / peste înserări / şi să presară-n linişte eternitate / , aş vrea să râd, să fug, să plâng şi să cuprind / pământu-ntreg într-o vibraţie de rouă” …aş vrea să suflu-n piatră trandafiri / fără de spini / …doar cu miros de stele”.      

Iată, cum, cu cele mai simple cuvinte, descrie Eul călător care porneşte călătoria spre lumină: „la rădăcina pământului / era un pom al vieţii / din rădăcina pomului s-a îndreptat spre soare / o pasăre / pe aripile păsări călătoare / sufletul meu / se îndreaptă spre lumină”, căutând orizonturi fără margini.

Eul călător, ca un bun căutator de orizonturi nelimitate, călătoreşte la nesfârşit. Călătoria nu este doar un bun prilej de experienţe interculturale, de delectare cu vise şi nemaivăzute peisaje, ci este o bună şi mai rafinată cunoaştere de sine, fapt ce ne face să ne situăm mai exact în mersul lumii. Călătoria aduce elemente de cunoaştere, contacte profund înviorătoare, un grad sporit de adaptabilitate, o reală maturitate stilistică în textele literare, ajungând să scrie cu supravegheată măsură.

Găsim aici proiecţii din zborul său, la început liniar, apoi, prinzând puteri nebănuite şi găsindu-şi busola interioară, zborul devine ramificat în spaţii, sensuri şi timpuri diferite.

Mircea A. Diaconu afirmă că, mai bine decât Lovinescu, Liviu Rusu a intuit condiţia poeziei moderne şi implicit a celei de la Gândirea. El vorbeşte de „un euderivat” care tinde spre integralitate, fapt intuit tot atât de bine şi de Ella; „m-am căutat şi m-am găsit / fără de vlagă sub, atâtea straturi / plutind prin sfere tainice şi grele / şi ascultând ţărâna din neanturi”… “e frig / şi eu zbor alături de Carul Mare / spre căldura visului edenic”.

Se ajunge la un exces confesiv, la o mare sinceritate personală, emoţională.

Eul călător îl aflăm şi în manieră ludică în raportarea relaţională din poemul „Te-am căutat şi te-am găsit”, „m-ai însufleţit cu duh de mare / m-ai căutat şi m-ai găsit / pierdută între sensuri şi vapori / dar cu speranţă… fără de-ntâmplare / …m-ai căutat şi m-ai găsit / fără de timp şi fără aşteptări”.

Acum, după ce autoarea  desluşeşte o parte din nedumeririle sale, face o prinsoare cu sine „atunci când voi regăsi drumul spre sufletul meu”, „eu nu mai vreau să cant singurătăţii / odă ţesută-n fire de dantelă”, spune autoarea, „lasă-mă să te iubesc cu dor adânc / şi să-ţi sărut zăpada de pe aripi / …aşazăţi capul obosit de-atâta zbor / lasă-mă să-ţi împletesc culoare / nu-ţi fie frică! Cerul n-are nici un nor” în Lasă-mă să te iubesc.

Am convingerea că autoarea după ce primeşte „unda de lumină” nu se va opri din călătorie, nu se va lăsa copleşită de ispitele cotidiene.  „M-am căutat şi m-am găsit / e un foc / …e-o lacrimă ce nu mai vrea să zboare / e-un vers divin cu dor de soare”.

Încă sub povara fricilor dintâi şi puţin grăbită „m-ai găsit fără de timp / şi fără aşteptări” autoarea cu o maturitate lirică sporită, aduce recunoştinţă / poetului N. Labiş; „Flori de mălin ţi-aştern la căpătâiul rândurilor tale / şi glasul căprioarei îţi cântă dulce imn”. Reuşeşte să pună în parametri valorici „greutatea operei” poetului şi tinereţea atinsă de aripa neagră; „nici n-apuca şi fierbinte să înţelegi lumina / şi visul nemuririi, învăluindu-ţi soarta / s-a furişat spre tine lăsându-ţi doar în urmă / ecoul necuprins”. Splendidă imagine; „ecoul slovei tale mă-nalţă spre lumină / şi chipul tinereţii, cu zbor de clipă fină / în zâmbet mă preface / şi scut m-aşază-n vreme / pe albă fruntea ta”.

Cu aceste texte lirice bogate în reale valori etice şi estetice dar, mai cu seamă emoţionante, autoarea reuşeşte, cum mult prea puţini reuşesc, prin imagini īnvăluitoare, mângâietoare, ţesute parcă cu fir de lumină, culese din copilărie, plăsmuite din lecturile făcute sau ivite din vorbele de duh auzite în starea relaţională, să imprime, ca pe o mătăsoasă peliculă de cinema, parcursul său biografic, în mod confesiv.

Stilul este elevat, atrăgător. Intrată pe poarta cunoaşterii, poeta dă viaţă trăirilor de zi cu zi prinsă într-o altă dimensiune cu fructuoase urmări; adaptabilitate, filtru filozofic al celui care trăieşte iubind „aici, oriunde şi fără timp”- în fiecare clipă.

Mai mult în zbor decât pe pământ, autoarea pierde sentimental dezrădăcinării, locul unde se află nu mai are importanţă atât de mare, de mai mare importanţă devine ruperea de bariere, lăsând să sporească o poftă fără oprire de căutător de aur în călătorii infinite, înfruntând limitele spaţiale şi ale a timpului.

Invit cititorii cu senzorii receptării frumosului să fie atenţi nu numai la ce spun cuvintele dar mai ales la ce văd şi aud dincolo de ele. Veţi putea auzi „taina iubirii ce-n şoaptă cuvântă”.

„M-am căutat şi m-am găsit”, spune autoarea, „privind în a tainelor oglindă / c-un dor de stele dulce şi duios …dar ajungând la răsărit / mă fac altar ca să slujesc iubirea”.

Poemul „Leagă-mă de tine viaţă” care deschide volumul al doilea de poezie sugerează explozia solară care lasă să se arcuiescă în univers scânteieri care vor glisa apoi către universal cititorilor profunde idei şi fructuoase trăiri. 

Imperativul „Leagă-mă de tine viaţă”, din titlu apoi repetat la fiecare început de strofă, deschide cititorului nu numai ochiul minţii, ci mai ales pe cel ce vede chiar nevăzutul. Autoarea devine o fire solară, purtătoare de nădejdi, de speranţe, de vise şi se înalţă întratât încât îşi doreşte „să răsară soarele sub paşii mei” iar revenirea printre noi să se facă prin versurile sale dătătoare de puteri.

Intertextualitate:Cred că autoarea urmăreşte şi prin formă, pe lângă conţinut, să aducă plus-valoare scriiturii sale.

Poemul „Te-am aşteptat o veşnicie” de la pag. 47 are 13 versuri fără spaţii de delimitare a strofelor cu extindere laxă pe orizontală, fără rimă. Timpul pare împietrit. Nimic nu se clinteşte.

Cartea cuprinde şi 2 sextine: Întâmplare „stand îngândurată / la umbra unei tăceri / a trecut o amintire / şi m-a dus / pe aripi de vis / spre marginea trăirii edenice / spre eternitate” şi Focul iubirii tale cu deosebirea că în acest poem ultimul vers se detaşează de corpul poezei, ideea din final căzând ca o secure...

„Paşi în ritmulvieţii, poem cu 3 strofe, fiecare storfă cu 3 versuri care dau dinamică şi un pic de autoironie, îndoială.

În poemul „Exerciţiu de existenţă” cele 3 strofe au 8, 4, respective 3 versuri care, ca o pâlnie cu gâtul îngust, pare a fi poarta secretă a iubirii tainice, în faţa căreia mulţi ajung dar foarte puţini trec, „învăluită într-o ploaie de mistere”, zboară” alături de Carul Mare / spre căldura visului edenic”.

Slavă Luminii şi Celui care o revarsă peste tot!

1 iulie 2019,

Ternitz– Austria, Maria Mânzală