Înainte de 1989, Jambi ( cu „i” romanesc, pentru că pe atunci nu oricine se boteza după bunul plac!) se cumetrise, după moda timpului, cu autorităţile statului, cele interesate exclusiv de modul în care evoluează bunăstarea „tovarăşului”, de lângă tine, de lângă mine... cu alte cuvinte, din raza lui de aşazisă ocupaţie.

Băiat de la ţară, isteţ, adică un sudor de excepţie, ce era familiarizat cu sudura în argon înainte ca domeniul să fie studiat în manuale de specialitate, cu simţ practic, adică se adapta din mers la orice situaţie, mai ales cele potrivnice, pentru că niciodată nu a acceptat condica de prezenţă şi fiola miliţianului, Jambi a rămas în memoria antedecembristă a comunităţii prin atitudinea sa de capita­list... în tovărăşie. Pe scurt, muncea la program, cu poanson, pentru alţii, dar nu era de acord ca numai unii, puţini, să be­neficieze de bogăţiile ţării. Se spune că într-una din după amiezile înserate, când se întorcea de la servici, cu bicicleta „blindată” de bare de fier (de la „fi” 5mm, la „fi” 22mm), miliţianul l-a oprit pentru un control de rutină (cică şi pentru informările obişnuite!), şi a îndrăznit să-l atenţioneze să mai termine cu... furatul din avuţia naţională, la care Jambi a răspuns sec, însă nu înainte de a contempla, filosofic, zările, din întâmplare tocmai înspre direcţia întreprinderii la care lucra: „Auzi, bre, mata ştii cât fier mai este acolo?!”

Nu s-a dus să apere cu puşca în mână avuţia poporului, de atacurile agenturilor străine, pentru simplul motiv că între timp se retrăsese „la vatră”. S-a adaptat din mers şi a speculat câteva angajamente contractuale care i-au facilitat pensio­narea înainte de termen. Acum, ca şi înainte, este izvor nesecat de anecdote. Are un mod absolut personal de a-şi distra prietenii şi auditoriul lărgit, fără nici măcar pretenţia unei beri, ca şi recompensă la buna dispoziţie creată. Instant este dispus să facă haz de necazul altora, dar şi cel propriu... este un model, concret, de adaptare a spiritului românului la încercările vieţii. Bobonete şi Văncică sunt mici copii. Jambi făcea Stand-up-Comedy cu miliţienii lângă el, iar aceştia râdeau cu gura până la urechi şi cu caşcheta pe ceafă fără să sesizeze adevăratul sens al glumelor actorului de ocazie.

Chiar dacă pensionar, se află într-un permanent „angajament muncitoresc”, pentru că, român fiind, trebuie să facă şi el faţă neajunsurilor. Adică, lipsa unei minime asistenţe sociale, indiferenţa autorităţilor (cu excepţia celor locale) ... impertinenţa bolilor, care lucrează mână în mână cu cei 63 de ani... dar şi apăsat de grija pentru viitorul a doi nepoţi, pe care-i creşte împreună cu consoarta „Riţa” (marea lui iubire furată de la părinţi pentru că ei, depăşiţi de evenimente şi inadap­tabili, nu au înţeles la timp că fata lor trebuia să fie nevasta lui Jambi).

Conştient de valoarea personală dar şi de cea a locului şi locurilor în care trăieşte, Jambi nu poate înţelege cum alţii nu pot identifica surse de venituri, chiar dacă acestea sunt doar la nivel de supravieţuire. Lumea lui Jambi, creată şi aranjată, pe trotuar, în perimetrul impus de autorităţi (ca într-un careu impus antrenorului de arbitrii) oferă turiştilor de tranzit branduri judeţene – Ceapa roşie de Buzău şi Varza de Buzău, într-un melanj cu amprentă rustică. Ar fi de preferat acest termen, fie şi pentru va­lorizarea textului, chiar dacă Jambi s-a declarat un locatar-combatant al unei Românii second hand.