În după amiaza zilei de 27 iunie, reţelele de socializare şi publicaţiile on-line anunţau că, la  doar 64 de ani, Aurel Ganea se stinsese din viaţă într-un spital din Bucureşti, unde se afla la tratament.

     În zilele imediat următoare evenimentelor din decembrie 1989, Aurel Ganea era preocupat, alături de alţi câţiva scriitori, să fondeze primul ziar privat din Buzău, Focuri Vii, chiar dacă acesta nu a avut o viaţă lungă (2 feb. – 6 oct. 1990), săptămânal la care a fost redactor şi secretar de redacţie, urmare experienţei acumulată încă din facultate (în 1974 a absolvit Institutul Politehnic Iaşi), când susţinea pagina literară a revistei studenţeşti „Viaţa Politehnicii”.

      Concomitent cu activitatea jurnalistică, Aurel Ganea era angajat al Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Buzău. În funcţia de consultant tehnic, a „botezat” prima firmă privată din Buzău.

Preocupările literare l-au consacrat în „loja de onoare” a criticilor buzoieni, observaţiile sale, chiar dacă de multe ori dure, având rol determinant în orientarea carierelor multora dintre scriitorii şi poeţii locali.

Posesor al unui bagaj impresionant de informaţii în domeniul teoriilor economice, era un fin observator şi analist al pieţei libere, unde se derulau evenimente pentru mulţi dintre noi surprinzătoare şi greu de înţeles, dar pe care practicianul Aurel Ganea le prezenta, în termeni analitici comuni, cu lejeritate.

      Aurel Ganea povestea, cu subînţeles, prietenilor că a fost, probabil, printre puţinii români, după Revoluţie, care riscase să piardă o bursă de studii în Franţa pe motiv că...  „şpăguise” o frumoasă doctoriţă stomatolog cu... un buchet de flori!

„MOŞUL  MEU”, cum îmi acordase permisiunea să-l apelez, după ce am avut nesperatul prilej să-i ascult o parte din povestea vieţii, până târziu în noapte, pe treapta casei mele, a plecat în RAI. Sunt sigur. De acum încolo, Dumnezeu se poate gândi chiar să-şi mai acorde câte o perioadă de concediu, pentru că „Einstein de Buzău”, cum îmi plăcea mie să-i spun, dar niciodată cu glas tare ca să nu-l supăr, este în stare să se ocupe de problemele omenirii, chiar dacă printre noi fiind lăsa impresia unei dezordini, dar nici un moment separată de interiorul său frumos, de artist.

Adio, bunule prieten! Dumnezeu să te aibă în grijă!

Gigi Manole

„Săraca ţară... săracă

      Norbert Wiener, teoreticianul ideii „morţii Occidentului”, susţinută la noi, printre alţii, şi de Constantin Noica prin celebrele articole din „România literară”, afirma cândva că toate ţările europene ortodoxe sunt sărace. Cârcotaşii de serviciu ai naţiunii susţin că, paradoxal sau nu, trăim într-o ţară oximoromică, bogată... dar săracă. Laurenţiu Ulici, la concurenţă cu Gheorghe Ene, numea România „Oximoromia”. Şi poate că avea dreptate.

I-am dat şi eu un nume „Paradoxia”, înregistrabil la OSIM, ţara paradoxului şi, prin extensie logică, nu ţara tuturor posibilităţilor, că asta e America, ci ţara unde totul este posibil.

       În bătălia amicală dintre politic şi economic la noi primează, din nefericire, ca la mulţi alţii, politicul. Vectorul economic este ghidonat, şuntat şi faultat păgubos de politic. Dar asta-i cam demult poveste. Politicul a intervenit dintotdeauna şi peste tot în economic, creând dependenţă şi acţionând ca un drog. Se poartă văicăreala sindicalistă sau nu. Manifestarea, deci afişarea ei se face, nu-i aşa, democratic? Pe toate canalele media. Refuz instinctual să receptez reclamele comerciale pe care le consider, poate subconştient, o mârşăvie modernă. Spunea demult Lamartine că până şi bunul Dumnezeu îşi face reclamă când bat clopotele bisericilor. În fond, o reclamă este o minciună cosmetizată social, ca şi preţul psihologic, o altă nenorocire inventată de Vest şi importată recent şi la noi. Hai să zicem că acceptăm, vrând-nevrând, reclamele ca o maladie nevindecabilă a civilizaţiei moderne. Dar când vezi pe sticlă o reclamă rugăciune plângăcioasă şi dubioasă, ca un bocet parşiv, cu lacrimi de crocodil, făcut cu capul plecat pe umerii naţiunii, atunci, cel puţin în cazul meu, se declanşează un semnal de alarmă în străfundurile fiinţei.

De ce atâta gălăgie cu Roşia Montană, de ce atâta milogeală menită să excite la extrem condiţia sensibilă şi altruistă a românului comun, votant şi neatent la subtilităţile manipulării neştiute prin mesaje subliminale.

        Este adevărat, oamenii aceia vor rămâne fără muncă. Dar acum, în clipa când citiţi rândurile mele nevolnice, din ce trăiesc? Soluţia este că, într-un fel sau altul se vor descurca, cine ştie cum? Practica adaptării la situaţii limită a intrat în gena românului şi este verificată istoric.

Se uită faptul că se va face mai mult rău decât bine, că factorii poluanţi rezultaţi din prelucrarea minereului de aur, argint, cupru şi plumb afectează oamenii din areal, deci viaţa. Indubitabil, susţinerea pe linie politică a proiectului indică prezenţa unor comisioane grase.

Nemţii, care produc o multitudine de medicamente bazate pe cătină, sunt cei care importă din România boabele de cătină, din care extrag, printre altele uleiul, din care o cantitate importantă (este vorba de mii de hectolitri) este exportată în Suedia. Iar noi... noi adunăm boabele de cătină la sfârşitul lui august – începutul lui septembrie, care sunt vândute pe un preţ nemernic de mic, de 2-3 lei pentru un kilogram. Cam la fel pierdem şi la vinuri... dar asta poate într-un număr viitor.

          Cine i-a văitat, la nivel de politică de stat, pe minerii din Valea Jiului rămaşi fără mine. Cine s-a văicărit când economia românească, în special industria, a fost masacrată, neantizată cu bună ştiinţă, cu sau fără comandă de la Centru – a se citi Vest. Când America strănută, se spune, atunci Europa face gripă. Economia americană este redutabilă şi Europa se chinuie sisific să depăşească pârdalnica de criză, nu numai economică.

Îmi este frică să-mi imaginez ordinul de mărime al salariului directorului posibilei exploatări miniere. Evident, „n” salarii minime pe economie, dar cine ştie cât ar putea fi „n”-ul. Dacă ţelul este nobil, machiavelic vorbind, nu mai contează mijloacele. Cam asta încearcă să ne impună, să ni se injecteze în conştiinţă. Francezii cei ironici au inventat o sintagmă plină de miez „la gauche - cavier”, gauche fiind în traducere, pentru cei nefrancofoni, stânga. Bănuim cam pe unde au ajuns comisioanele.

        De ce avem nevoie de aur? Întrebarea este infantilă şi ridicolă. Poate ca gaj pentru viitoare împrumuturi la FMI sau Banca Mondială, aservire pernicioasă la tartorii finanţelor lumii. Aşa că, şi noi şi ai noştri vom trăi mai departe într-o ţară bogată, cu resurse, inteligenţă şi inventivitate, dar diabolic şi neomenesc de săracă.

Aurel GANEA”